ALEXANDRU HUSAR

POVEŢE DE LA UN PUSTNIC

Cu gîndul la „o predanie, un cuvînt de învăţătură pentru urmaşi, o chintesenţă“, v-aş mărturisi: nu uit ce-mi spunea mie cu ani în urmă un bătrîn pustnic, temut cărturar, abia întors din lume: “Aşezăm acum lumea nu pe-un an-doi, ci pe o sută, poate o mie de ani. Nu e vorba acum de a dărîma sau de a distruge. E vremea de a clădi din temelii o lume nouă, o lume mai bună. E vorba de a pune, deci, baze noi acestei lumi. Şi atunci? Vrei să schimbi lumea? – zicea. Gîndeşte să te schimbi pe tine, în primul rînd, spre a fi un model pentru ceilalţi. Aşa cum vrei să fie ei înaintea ta, să fii tu însuţi înaintea lor. Dumneata eşti omul chemat de soartă (aşa-mi spunea bătrînul sihastru: cînd tu, cînd dumneata…) ca unul care simţi ce nu simt toţi ceilalţi, înţelegi ce nu înţeleg ei toţi şi crezi în ce nu cred toţi, dar îi faci să simtă şi ce nu simt ei, să-nţeleagă şi ce nu-nţeleg ei şi să creadă în ceea ce crezi dumneata. Totul e să crezi, aşadar, în ceva, să lupţi pentru ceea ce crezi. Indiferent de ecoul luptei tale în această lume, fii drept cu tine însuţi şi cu toţi ceilalţi. Împarte dreptatea oriunde vei fi şi – nu îndurînd tirania – cu sînge rece, fii ca un leu împotriva tiranului, cu ochii ţintă spre el şi, înfruntînd furtuni cu luare aminte, ai milă mai ales de cel lovit… Da – zicea – eşti un singuratec, alergi printre ruine, prin cetăţile vechi, ca scriitor te ocupi de trecut. Poate că nu faci rău, dar nu uita ce-ţi spun: trăind în prezent, nu uita oamenii, mai ales. Eşti om, nu uita că eşti om! Ca om, gîndeşte, ţi s-a dat o viaţă în lumea aceasta; ţi se pare totul trecător, zadarnic, bucură-te că-n această lume zadarnică ţi-ai găsit un rost. Ai în vedere un ţel, ţelul vieţii tale şi, avînd un ţel în viaţă, te îndreaptă statornic spre acest ţel. Fă din propria-ţi viaţă un sanctuar, un templu, din creaţia ta – un imn adresat vieţii, fiinţei a tot ce există şi viază întru sine iar prin opera ta va trăi în noi. Nimic nu-ţi treacă, deci, zadarnic prin faţa ochilor. Nu bagateliza, nu dispreţui nimic în viaţă. Totul este important, toate au sau pot avea un sens. Ceea ce-ţi pare azi anodin, banal, obişnuit, comun, mîine îţi va părea rar, neobişnuit şi demn de toată atenţia unui condei. Nu închide ochii în faţa vieţii. Luminează mintea dumitale şi, dînd fiecărei clipe preţul ei, cheltuieşte-ţi viaţa cu deplină cruţare; nu te risipi, nu-ţi pierde anii în zadar. Pătrunde în viaţă găsind fiecărei clipe eternitatea ei. Cert, nu-ţi cere nimeni să spui oricînd, orice. Avînd ca om, în primul rînd, o viaţă proprie, nu încerca să-ţi pui multe probleme, căci multe sunt sau au fost lămurite de mult. Mai ales, ţine minte, nu scrie orice, nu dispreţui înţelepciunea tăcerii. Cînd n-ai de spus ceva al tău, mai bine taci! Ca om, deci, problemele mari ale vieţii, enigmele ei, să te frămînte şi chinul tău nu va rămîne steril. Ca om, dumneata va trebui să trăieşti, însă. Apără-ţi sănătatea şi puterea morală. Păstrează-ţi cu grijă tăria sufletească, păzeşte-ţi tot ce ai mai scump – numele bun; cu frîne puternice apără în viaţă un hotar de cumpănă în statornic echilibru. Fii val lovind în mal fără răgaz, cu minte, caută-ţi vadul tău şi nu-ţi ieşi din albie, nu inunda valea, nu spulbera surpînd sensul unei vieţi. Aici e totul, zicea bătrînul sihastru, în sfîrşit. Stăpîn pe tine însuţi, aibi o bună conducere de sine în lume. Nu putem fi stăpînii vieţii noastre decît în măsura în care ne stăpînim noi înşine pe noi. De rest, ce-ţi pasă? Vrei linişte în jurul tău, să te retragi cu modestie, lipsit de îngîmfare, cu o înţelepciune, în pace cu conştiinţa ta. Ai o conştiinţă, înţelege-te cu ea! Ceea ce-ţi spune ea „nu!“ să nu faci niciodată. Treci cu nepăsare peste ce zic>>> continuarea aici >>>

Primiţi, Vă rog, pe această cale ceea ce ar putea să fie răspunsul cuvenit la o scrisoare, de fapt două, pe care le am primit (respectuos aş fi zis – „am avut onoarea a le primi“) din partea Dvs. în legătură cu cartea la care vă gîndiţi. Aş răspunde astfel, în forma ce o consider cea mai potrivită, forma unei scrisori, întrebărilor Dv.: de ce scriu, pentru cine scriu; din ce curent literar, „şcoală“, grupare, direcţie cred că fac parte; ce autori români/străini cred că au pecetluit creaţia mea; care cred că este cartea mea cea mai importantă şi care „va învia“ în viitor; cine sunt eu ca scriitor, de unde vin şi unde mă duc?“ – declarînd cele ce urmează. Scriu, fiindcă – de multă vreme consider – aş avea ceva de spus şi ar fi, în ochii mei, păcat să nu spun. Scriu pentru oamenii (cîţi sunt şi vor mai fi) care citesc cu ochi buni cele scrise de mine şi care cred că scriu cinstit ceea ce scriu. Din anii studenţiei fac parte din gruparea revistei „Meşterul Manole“, în care, alături de neuitaţii prieteni Ion Şiugariu şi Ovid Caledoniu, inclusiv Vintilă Horia şi Coriolan Gheţie, mi s-a deschis calea în literatură şi, de nu spun prea mult, în cultura noastră. N-aş putea spune, personal, ce autori români/străini au pecetluit creaţia mea; chiar termenul „creaţie“ mă zguduie aici… Blaga şi Sadoveanu, însă – pot spune – mi-au fost mentori, Arghezi – un suport, Eminescu – o religie, Dostoievski şi Nietzsche m-au „strivit“ ani în şir. Citeam pe Dostoievski, cîndva, cu fanatism. Era idolul meu… Desigur, Papini triumfă printre cei care n-au rămas fără urme, – consider – sau fără ecou în conştiinţa mea, în cărţile mele. Chiar cartea mea cea mai importantă, în ochii mei, şi care – cu expresia Dv. – va „învia“ în viitor, este în fond o replică la cartea lui Papini, Gog, celebra carte cu care am avut de furcă aproape o jumătate de secol din viaţă, la Cluj şi la Iaşi. O replică la pagină, pasaj la pasaj, chiar, de pe poziţii evident antinomice, privind cu alţi ochi (ai conştiinţei mele, ai epocii noastre) aceleaşi probleme pe care Papini le avea în vedere, sub 60 de capitole, în cartea sa Gog. O carte prin care un scriitor din România (şi nu din Italia, Franţa sau Germania…) intră în „dialog“ cu un scriitor european de faimă mondială, Anti-Gog, scrisă în limba noastră, a rămas fără veste. Dar convins că, tradusă într-o limbă de circulaţie europeană, ar fi avut alt destin, şi nu încetez să cred, să sper, dacă nu la noi, undeva peste hotare, „va învia“ în viitor. Cine sunt eu ca scriitor şcl. arată strict documentatul volum scos cu subtitlul Biobibliografie de Biblioteca „Gh. Asachi“ din Iaşi (2002 şi 2003, ediţia a II a), o lucrare alcătuită de Catinca Agachi, în seria „Oameni ai cetăţii“, cu un „Profil“ semnat de Acad. Constantin Ciopraga (cu generosul titlu „Un umanist modern“) şi cele semnate de Gheorghe Grigurcu, Adrian Voica, Grigore Ilisei, sau rostite la lansarea volumului „Anti-Gog“ de regretatul profesor Gh. Bulgăr, prof. Marcel Crihană şi Onofrio Cerbone, prof. la Universitatea din Bucureşti, catedra de limbă italiană, – în termeni de un larg credit. Un bogat capitol>>> mai departe aici >>>

Libertatea creaţiei n-aş defini-o cu uşurinţă, ştiind cât de greu ani în şir i-am dus dorul. N-aş putea evalua cât de corect este să susţinem că în deceniile VII-IX aceasta lipsea cu desăvârşire, nici cât acum, după 1989, ne bucurăm de binefacerile ei. Erau şi atunci momente când aveam nu doar iluzia libertăţii, precum azi ne seduc „binefacerile” ei, dar nu în modul cuvenit apelăm câteodată la ele… În autonomia esteticului nu cred prea mult. Mi-e teamă uneori că nici nu putem crede în autonomia unei valori dependente de atâţia factori care-o susţin sau conservă şi asupra cărora putem opera adesea în mod arbitrar cu destulă uşurinţă, invocând tocmai ca motiv nobila emblemă a esteticului.>>

Personal, nu mă pot situa faţă de literatura timpului nostru „între reacţionari” şi nici nu pot susţine că mă consider „între progresişti”. Sincer vorbind, „între reacţionari” nu-mi sună bine şi nici „între progresişti” nu sună prea clar. „Reacţionarii” nu m-au atras niciodată, dacă mă puteţi crede, nici „progresiştii” nu mi-au fost exemplari… N-am fost dornic să mă consider însumi de o parte sau alta a coloanei şi-mi dau seama bine, în această privinţă, nu sunt eu cel chemat să mă pronunţ. Ar fi greu de presupus, dacă nu improbabilă, în zilele noastre, actualitatea unor curente literare care s-au impus cu atâta vâlvă în secolul XX. În primul rând, fiindcă – s-a arătat cu privire la reflecţia teoretică -, noţiunea de curent literar întâmpină azi dificultăţi serioase. Indicii ale unor perioade literare sau epoci de cultură privind evoluţia artei – chiar în cadrul aceleiaşi perioade sau grupări literare -, curentele implică>>> mai departe aici >>>

Am cultivat şi poezia, ca elev de liceu publicând în revistele Solia şi Vatra, ce apăreau la Năsăud, poezie şi proză de asemenea. Iar ca student semnam în revistele Universul literar, Curentul literar, Meşterul Manole în special, articole de teorie şi critică literară, încât apar ca beletrist – critic şi istoric literar deopotrivă, deşi privit până la urmă, prin lucrări de sinteză publicate în volume, trec drept un teoretician al artei, un filosof. Pentru mine Poezia, dacă veni vorba, e un oficiu înalt, un sacerdoţiu, aş zice, o poartă deschisă spre cer, spre ceea ce avem mai intim, mai nobil în noi, în fiinţa noastră. Modest, cât mai simplu, aş zice, o vatră a iubirii, un templu al fiinţei, care ne înalţă din fizic în metafizic, din planul real în planul ideal al existenţei. Pe această cale poetul e un ierarh al binelui, un sacerdot al frumosului… Dacă ne gândim, de la Homer la Goethe, la Byron, la Victor Hugo, la Puşkin, Lermontov, Eminescu, până la Baudelaire, Esenin, Tagore, Valéry, Walt Whitmann – cei prin care trăieşte>>> continuarea aici >>>

Am „venit pe lume” în acea parte a ţării cu predilecţie numită „ţara lui Coşbuc şi Rebreanu”, la sfârşitul primului război mondial. Nu ignorând, fireşte, importanţa acordată locurilor natale în formarea unui intelectual ca scriitor, recunosc, în cazul meu, cât datorez acestei zone cu un trecut istoric şi cultural incomparabil. Numită şi „ţara cătanelor negre”, datorită celui de al doilea regiment românesc de graniţă, înfiinţat sub dominaţia monarhiei habsburgice de Maria Terezia, cu sediul la Năsăud (o grupare de sate alcătuind o „ţară”, un ţinut de o unitate şi ordine exemplară) – una din acele „ţări” numite în actele de cancelarie „districte”, având rosturi militare odinioară, devine , cu desfiinţarea regimentelor de graniţă şi transformarea fondurilor grănicereşti în fonduri scolastice, o vatră a culturii. În locul fostului sediu al unui regiment de graniţă, curând Liceul grăniceresc din Năsăud, unul din cele mai vechi licee româneşti din Ardeal, va fi un sanctuar al spiritului. De aici conştiinţa unei înalte tradiţii, un rar sentiment al culturii şi preţuirii valorilor, în acei>>> mai departe aici >>>

Iubesc Iaşul cum, în afară de Năsăud – pot mărturisi -, nu iubesc nici un alt oraş al ţării. De când, ca elev, prin intermediul lui Eminescu şi Sadoveanu, preţuiam gloria lui, vedeam în Iaşi un pilastru, aş fi zis: un pilon al culturii naţionale, coloana vertebrală a istoriei noastre. Ca student doream să urmez aici, măcar un an-doi, Facultatea de Litere, cu atât mai mult cu cât consideram necesar un stagiu la Iaşi oricărui intelectual dornic să se pronunţe, să aibă un cuvânt în cultura noastră. Un sfert de veac predând estetica la Facultatea de Filologie (o vreme şi la Facultatea de Filosofie) a Universităţii din Iaşi, atras şi de mişcarea literară de aici, când mi-am dat seama, dacă pot spune aşa, că aici e în fond locul meu în viaţă, aici m-am stabilit definitiv. Şi – ceea ce mă bucură – ca om şi ca dascăl, nu pot nega, în urma sau, aş putea zice>>> continuarea aici >>>

Revista „Meşterul Manole”a fost în fond mica mea patrie a reculegerii în cultura naţională. Despre prietenie în general aş spune: prietenia în esenţă se bazează pe suflet. Prietenia e opera sufletului; ea expune frumuseţea sufletului nostru… În prietenie se confirmă mai ales caracterul. Cum, pentru a fi un bun prieten, trebuie să fii mai întâi tu însuţi om, prietenia e un atestat al nobleţei morale, un certificat al calităţii, al virtuţii, am putea spune chiar al noţiunii de om. Şi, ca atare, o confirmare a vocaţiei umane, un vis al eternităţii, prietenia e cel mai preţios, mai superb dar al vieţii. De natură a influenţa întreaga noastră viaţă, astfel, destinul nostru, prietenia ne salvează, ne înalţă în viaţă ca oameni şi – mai mult – >>> mai departe aici >>>

Autor al multor altor cărţi („probabil că vreo cîteva zeci“, cum notează el însuşi), şi aproape 200 studii de istorie literară şi istoria civilizaţiilor, peste 2500 titluri, – ilustrul scriitor, istoric al culturii şi dascăl de prestigiu internaţional, dr. Artur Silvestri, ne oferă în Apocalypsis cum figuris, cum zice d-sa, – „o carte stranie, din viaţa anterioară“. Nu mai puţin de „şapte nuvele fantastice şi un epilog“ pe nu mai mult de 32 pagini, compun această carte, scrisă cu peste două decenii în urmă, – cert una din cele mai surprinzătoare apariţii din ultimii ani, la noi. Deşi, după autor, cele şapte proze nu sunt „proze“ ori „nuvele“, ci „un fel de fragmente de epos criptic, ce captează un mister natural nedesluşit şi doar îl înregistrează fără a-l organiza“, – în realitate volumul surprinde în vibraţia ei, în strînsa împletire de naraţiuni şi descrieri, o mişcare continuă şi largă a elementelor sau fenomenelor naturii, în primul rînd. Ploi mişcînd peste cîmpii, ape tresărind, soarele întinzînd peste lac pînze lungi, argintii, păduri fremătînd, fagi, sălcii plîngînd, raţe sălbatice forfotind, ţipînd adunîndu-se ca să plece… În pagini relevante, ploaia venea cu răcoarea distilată şi cu ceţurile ei ca de potop. Apele sure, grele, răscolind vegetaţia, vînturile misterioase, aducătoare de ploi, păreau că se eliberează din vrăji arhaice. Pe canale, se desfăşurau, cu lungi şi ovale atingerii, luminile amurgului… În Veneţia, fără Isadora, creşteau ierburile înverzite, ieşeau „ca dintr-o magie a lumii desfrunzite, florile“. Anotimpurile se succed omeneşte (iernile grele, cu copacii goi şi troieniţi de zăpezi; primăverile dureroase, verile somnolente şi toamnele adînci, singuratice şi mortale) în chipuri caracteristice definitorii, dublînd aspectele lor exterioare cu valenţe psihice sau morale. O atestă epitetul fizic şi epitetul moral (copac solitar, cer profund şi singuratic, pe aceeaşi pagină: ceruri solitare şi reci), epitetul moral pe lîngă epitetul fizic: epitetul binar, uneori ternar (toamnele adînci, singuratice şi mortale) rareori un singur epitet (vara nebună, ferigi mortale sau valuri amorfe) atesta o profundă umanizare a naturii, deci capacitatea autorului de a desluşi un mister natural, de a-l „organiza“. O redutabilă intuiţie a naturii analizate se extinde şi asupra interioarelor. În Veneţia, fără Isadora, de exemplu, „în camerele adînci, pe unde luminile ieşeau dintre îndepărtatele vitralii, pe lîngă mobila grea, încrustată, se simte, opacă, pielea de Cordoba şi argintul moale al tăvilor. Isadora trece prin odăile stranii pe unde învăţase să descifreze misterele semnelor cabalistice, trece prin uşile înalte, pe sub lampadare de cristal. Candelabrele baroce, vitrinele oarbe cu porţelanuri, lăzile închise cu lacăte, canapeaua de pluş roşu, ca de sînge închegat, odăile cu pluşuri roşii, vechi, uşile stranii…“ toate poartă amprenta prezenţei umane, a unui contact cu omul care-şi află el însuşi cu precădere locul său predilect. În ideea că „farmecul unei tinere care vrea să placă, este ceva inefabil care provine din întreaga persoană în mişcare“ – în Geneza după Balzac – accentul cade pe mişcare. Apar personaje bine conturate. Maria din prima schiţă, de obicei două personaje – ea şi el sau bărbatul şi femeia, – Constanţa şi Peter (în Peter în aprilie), Pamfil (Mileniu în păduri), Lena şi Radu (în Ordinul vrăjitoarelor), Isadora (în Veneţia, fără Isadora) îşi justifică locul, în portrete sumare, succinte, vădind, în esenţă, un fapt incontestabil: au ceva de spus… Un stil dens, concentrat, aproape nervos, un lexic de o frapantă opulenţă, sintaxa de un volubil schematism în febră: cartea unui scriitor de certă vocaţie. Totul strîns în corset: nu rareori un>>> continuarea aici >>>