Scriu pentru oameni, câţi sunt şi vor mai fi

Primiţi, Vă rog, pe această cale ceea ce ar putea să fie răspunsul cuvenit la o scrisoare, de fapt două, pe care le am primit (respectuos aş fi zis – „am avut onoarea a le primi“) din partea Dvs. în legătură cu cartea la care vă gîndiţi.

Aş răspunde astfel, în forma ce o consider cea mai potrivită, forma unei scrisori, întrebărilor Dv.: de ce scriu, pentru cine scriu; din ce curent literar, „şcoală“, grupare, direcţie cred că fac parte; ce autori români/străini cred că au pecetluit creaţia mea; care cred că este cartea mea cea mai importantă şi care „va învia“ în viitor; cine sunt eu ca scriitor, de unde vin şi unde mă duc?“ – declarînd cele ce urmează.

Scriu, fiindcă – de multă vreme consider – aş avea ceva de spus şi ar fi, în ochii mei, păcat să nu spun.

Scriu pentru oamenii (cîţi sunt şi vor mai fi) care citesc cu ochi buni cele scrise de mine şi care cred că scriu cinstit ceea ce scriu.

Din anii studenţiei fac parte din gruparea revistei „Meşterul Manole“, în care, alături de neuitaţii prieteni Ion Şiugariu şi Ovid Caledoniu, inclusiv Vintilă Horia şi Coriolan Gheţie, mi s-a deschis calea în literatură şi, de nu spun prea mult, în cultura noastră.

N-aş putea spune, personal, ce autori români/străini au pecetluit creaţia mea; chiar termenul „creaţie“ mă zguduie aici… Blaga şi Sadoveanu, însă – pot spune – mi-au fost mentori, Arghezi – un suport, Eminescu – o religie, Dostoievski şi Nietzsche m-au „strivit“ ani în şir. Citeam pe Dostoievski, cîndva, cu fanatism. Era idolul meu… Desigur, Papini triumfă printre cei care n-au rămas fără urme, – consider – sau fără ecou în conştiinţa mea, în cărţile mele. Chiar cartea mea cea mai importantă, în ochii mei, şi care – cu expresia Dv. – va „învia“ în viitor, este în fond o replică la cartea lui Papini, Gog, celebra carte cu care am avut de furcă aproape o jumătate de secol din viaţă, la Cluj şi la Iaşi. O replică la pagină, pasaj la pasaj, chiar, de pe poziţii evident antinomice, privind cu alţi ochi (ai conştiinţei mele, ai epocii noastre) aceleaşi probleme pe care Papini le avea în vedere, sub 60 de capitole, în cartea sa Gog.

O carte prin care un scriitor din România (şi nu din Italia, Franţa sau Germania…) intră în „dialog“ cu un scriitor european de faimă mondială, Anti-Gog, scrisă în limba noastră, a rămas fără veste. Dar convins că, tradusă într-o limbă de circulaţie europeană, ar fi avut alt destin, şi nu încetez să cred, să sper, dacă nu la noi, undeva peste hotare, „va învia“ în viitor.

Cine sunt eu ca scriitor şcl. arată strict documentatul volum scos cu subtitlul Biobibliografie de Biblioteca „Gh. Asachi“ din Iaşi (2002 şi 2003, ediţia a II a), o lucrare alcătuită de Catinca Agachi, în seria „Oameni ai cetăţii“, cu un „Profil“ semnat de Acad. Constantin Ciopraga (cu generosul titlu „Un umanist modern“) şi cele semnate de Gheorghe Grigurcu, Adrian Voica, Grigore Ilisei, sau rostite la lansarea volumului „Anti-Gog“ de regretatul profesor Gh. Bulgăr, prof. Marcel Crihană şi Onofrio Cerbone, prof. la Universitatea din Bucureşti, catedra de limbă italiană, – în termeni de un larg credit. Un bogat capitol Activităţi, Participări, Prezenţe, Aprecieri în ţară şi străinătate, unele Mărturisiri (o selecţie din interviuri) şi un alt capitol Opera, semnalînd cele scrise în limba română în volume proprii, în volume diferite, în periodice, în cursul vremii – poezie, proză, publicistică (începînd cu 1936 pînă în 2002), în alte limbi de asemenea, în volume, în periodice, inclusiv prefeţe şi traduceri – prezintă pe larg, poate exhaustiv, ceea ce ar fi, cu un cuvînt, „opera mea“. Referinţe critice despre această operă în lucrări cu caracter general în limba română şi în alte limbi, studii, recenzii, eseuri în volume şi în periodice, întregesc un tablou fidel reconstituit în fine, interviuri, corespondenţă (extrase), înregistrări audio şi o rară selecţie de autografe primite din partea unor scriitori ca Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Tudor Vianu, Domniţa Gherghinescu-Vania, Otilia Cazimir, Leon Negruzzi, Vintilă Horia, Ion Siugariu, Laurenţiu Fulga, Ovid Caledoniu, George Lesnea, N. Tatomir, Gavril Istrate, Constantin Ciopraga, Cristofor Simionescu, Pavel Chihaia – împodobesc o carte cu care – mă ntreb – cine nu s-ar putea mîndri?…

De asemenea, recent apăruta carte a dlui profesor Petru Ioan, în editura „Ştefan Lupaşcu“ din Iaşi, în colecţia „Profiluri (I)“ – prima în colecţie – sever subintitulată „Semiograma omului şi operei“ e, dacă pot spune aşa, un obol prin care inimosul dascăl şi savant prezintă în baza unei prodigioase investigaţii – o aevea adîncă şi comprehensivă, competentă analiză, care închide calea oricărei reveniri. În pagini definitive, fără cusur, apelînd fidel, în deplină lumină, la tot ce s-a scris, în cele din urmă, privind în sinteză, un edificiu a cărui coloană de sprijin e, după Acad, Constantin Ciopraga, „vădit filosofia“, – cu fine observaţii, subtile intuiţii şi atente aprecieri, d-sa releva „patru înfăţişări memorabile ale operei în atenţie“, conturînd în mod exemplar un profil devenit model.

În context, sub emblema „Un profil de colaborator“, în revista „Cronica“ din iunie curent, dl. prof. univ. Gavril Istrate, fost, ani în şir, decan al facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, semnează o luminoasă, vibrantă evocare, de înaltă rezonanţă, în care – spre surprinderea mea, întrebarea „de unde vin şi unde mă duc?“ îşi află implicit un amplu răspuns şi mă dispensează ca atare, pe această temă, de orice cuvînt în plus.

<span>%d</span> blogeri au apreciat: