Iaşii – sub specie aeternitatis

Iubesc Iaşul cum, în afară de Năsăud – pot mărturisi -, nu iubesc nici un alt oraş al ţării. De când, ca elev, prin intermediul lui Eminescu şi Sadoveanu, preţuiam gloria lui, vedeam în Iaşi un pilastru, aş fi zis: un pilon al culturii naţionale, coloana vertebrală a istoriei noastre. Ca student doream să urmez aici, măcar un an-doi, Facultatea de Litere, cu atât mai mult cu cât consideram necesar un stagiu la Iaşi oricărui intelectual dornic să se pronunţe, să aibă un cuvânt în cultura noastră. Un sfert de veac predând estetica la Facultatea de Filologie (o vreme şi la Facultatea de Filosofie) a Universităţii din Iaşi, atras şi de mişcarea literară de aici, când mi-am dat seama, dacă pot spune aşa, că aici e în fond locul meu în viaţă, aici m-am stabilit definitiv. Şi – ceea ce mă bucură – ca om şi ca dascăl, nu pot nega, în urma sau, aş putea zice, în baza acestei opţiuni, consolidată printr-o lungă căsnicie, mă simt tot mai aproape de sufletul Iaşului de ieri şi de azi deopotrivă. Cele mai dragi locuri din Iaşi îmi sunt mănăstirile Galata şi Cetăţuia. Locurile din jurul lor mi-au devenit scumpe şi, într-un sens categoric moral, metafizic, am sentimentul că-mi aparţin. Le simt pentru vecie aproape de mine, sub specie aeternitatis, nu ştiu mulţi oameni cărora aceste locuri le pot fi mai dragi, mai apropiate. Părintele Ion Cârciuleanu de la Galata şi stareţul Mitrofan Băltuţă de la Cetăţuia mi-au fost ca prin minune, la Iaşi, buni şi mari prieteni.

<span>%d</span> blogeri au apreciat: