ARTA SCRISULUI – ÎN PAGINI ANTOLOGICE

Autor al multor altor cărţi („probabil că vreo cîteva zeci“, cum notează el însuşi), şi aproape 200 studii de istorie literară şi istoria civilizaţiilor, peste 2500 titluri, – ilustrul scriitor, istoric al culturii şi dascăl de prestigiu internaţional, dr. Artur Silvestri, ne oferă în Apocalypsis cum figuris, cum zice d-sa, – „o carte stranie, din viaţa anterioară“. Nu mai puţin de „şapte nuvele fantastice şi un epilog“ pe nu mai mult de 32 pagini, compun această carte, scrisă cu peste două decenii în urmă, – cert una din cele mai surprinzătoare apariţii din ultimii ani, la noi. Deşi, după autor, cele şapte proze nu sunt „proze“ ori „nuvele“, ci „un fel de fragmente de epos criptic, ce captează un mister natural nedesluşit şi doar îl înregistrează fără a-l organiza“, – în realitate volumul surprinde în vibraţia ei, în strînsa împletire de naraţiuni şi descrieri, o mişcare continuă şi largă a elementelor sau fenomenelor naturii, în primul rînd. Ploi mişcînd peste cîmpii, ape tresărind, soarele întinzînd peste lac pînze lungi, argintii, păduri fremătînd, fagi, sălcii plîngînd, raţe sălbatice forfotind, ţipînd adunîndu-se ca să plece… În pagini relevante, ploaia venea cu răcoarea distilată şi cu ceţurile ei ca de potop. Apele sure, grele, răscolind vegetaţia, vînturile misterioase, aducătoare de ploi, păreau că se eliberează din vrăji arhaice. Pe canale, se desfăşurau, cu lungi şi ovale atingerii, luminile amurgului… În Veneţia, fără Isadora, creşteau ierburile înverzite, ieşeau „ca dintr-o magie a lumii desfrunzite, florile“. Anotimpurile se succed omeneşte (iernile grele, cu copacii goi şi troieniţi de zăpezi; primăverile dureroase, verile somnolente şi toamnele adînci, singuratice şi mortale) în chipuri caracteristice definitorii, dublînd aspectele lor exterioare cu valenţe psihice sau morale. O atestă epitetul fizic şi epitetul moral (copac solitar, cer profund şi singuratic, pe aceeaşi pagină: ceruri solitare şi reci), epitetul moral pe lîngă epitetul fizic: epitetul binar, uneori ternar (toamnele adînci, singuratice şi mortale) rareori un singur epitet (vara nebună, ferigi mortale sau valuri amorfe) atesta o profundă umanizare a naturii, deci capacitatea autorului de a desluşi un mister natural, de a-l „organiza“. O redutabilă intuiţie a naturii analizate se extinde şi asupra interioarelor. În Veneţia, fără Isadora, de exemplu, „în camerele adînci, pe unde luminile ieşeau dintre îndepărtatele vitralii, pe lîngă mobila grea, încrustată, se simte, opacă, pielea de Cordoba şi argintul moale al tăvilor. Isadora trece prin odăile stranii pe unde învăţase să descifreze misterele semnelor cabalistice, trece prin uşile înalte, pe sub lampadare de cristal. Candelabrele baroce, vitrinele oarbe cu porţelanuri, lăzile închise cu lacăte, canapeaua de pluş roşu, ca de sînge închegat, odăile cu pluşuri roşii, vechi, uşile stranii…“ toate poartă amprenta prezenţei umane, a unui contact cu omul care-şi află el însuşi cu precădere locul său predilect. În ideea că „farmecul unei tinere care vrea să placă, este ceva inefabil care provine din întreaga persoană în mişcare“ – în Geneza după Balzac – accentul cade pe mişcare. Apar personaje bine conturate. Maria din prima schiţă, de obicei două personaje – ea şi el sau bărbatul şi femeia, – Constanţa şi Peter (în Peter în aprilie), Pamfil (Mileniu în păduri), Lena şi Radu (în Ordinul vrăjitoarelor), Isadora (în Veneţia, fără Isadora) îşi justifică locul, în portrete sumare, succinte, vădind, în esenţă, un fapt incontestabil: au ceva de spus… Un stil dens, concentrat, aproape nervos, un lexic de o frapantă opulenţă, sintaxa de un volubil schematism în febră: cartea unui scriitor de certă vocaţie. Totul strîns în corset: nu rareori un>>> continuarea aici >>>

Comentariile sunt închise.

<span>%d</span> blogeri au apreciat: